Punct, virgulă, suflet și sânge

Părintele Iacob Gherghelucă a murit. Mulți oameni l-au cunoscut, mulți l-au căutat și mulți îl vor căuta, dar telefonul lui nu va mai suna, iar vocea lui nu va mai răspunde. Părintele Iacob Gherghelucă nu mai este și totuși va rămâne în memoria miilor de persoane pe care le-a ascultat și le-a ajutat. Mai este însă ceva de spus înainte să ne luăm rămas bun. Mai sunt necesare câteva precizări pentru că părintele Iacob nu a trăit doar pentru sine, ci viaţa şi-a dăruit-o tuturor sufletelor însetate, pierdute, tulburate, disperate, care căutau un far de lumină, iar el a fost acolo pentru toţi cei care l-au căutat cu un har şi o carismă demnă de cea a unui sfânt.

Eram un copil care se transforma într-un adolescent când am început să înţeleg şi să privesc cu admiraţie viaţa pe care o ducea. L-am urmărit în vacanţele mele acolo unde s-a dus: la Popeşti Leordeni, la Năvodari, dar mai presus de toate la Drobeta-Turnu Severin, acolo unde a rămas mulţi ani şi unde şi-a început prodigioasa sa activitate pentru care lumea a început să îl cunoască. Dar care era această activitate? Ce era atât de special? Două lucruri: disponibilitatea sa pentru oameni şi carisma care deriva din caracterul, înţelepciunea şi spiritualitatea sa. Viaţa sa era şi de desfăşura în biserică de dimineaţa până seara, rămânând disponibil tuturor celor care intrau, indiferent de credinţă, religie sau cult, cu excepţia micului-dejun şi a cinei. Dimineaţa, după ce îşi bea ceaiul, îl vedeam cum lua de pe birou trei cărţi de care nu se despărţea niciodată: Biblia, Catehismul complet al Bisericii Catolice şi Vieţile Sfinţilor, mai lua o carte din biblioteca sa bogată pe care o studia în acea perioadă şi pleca în biserică. Acolo, în cea dintâi bancă din faţa altarului, se adâncea în lectură construindu-şi cu atenţie şi rigurozitate predicile. Apoi, când o pauză era necesară, începeam să dereticăm: scoteam iarba dintre dalele din curtea bisericii, vopseam un gard scorojit, ştergeam praful de pe statui, udam florile, iar la amiază eu mergeam la masă. El însă rămânea în continuare acolo, prezent, cu uşile deschise, studiind, lucrând şi rugându-se, aşteptând. Iar oamenii au început să vădă. Oamenii au început să asculte. Oamenii au început să simtă. Pentru că atunci când îţi vorbea nu doar că îl vedeai şi îl auzeai, simţeai că îi vorbeşte sufletului tău, că rugăciunea lui prinde rod şi că acolo unde era tulburare apare lumina, unde era disperare apare speranţa, iar unde era secetă, începe să crească rod. Şi-aşa, din vorbă în vorbă, credincioşi şi necredincioşi, catolici şi ortodocşi, atei sau superstiţioşi, veneau la el pentru că el nu vorbea numai tuturor, ci fiecăruia în parte, după credinţa, curajul, necazul, problemele lui. Zi după zi, lună după lună, an după an, cozile de la uşa sacristiei, acolo unde primea cu aceiași disponibilitate pe fiecare în parte, creşteau tot mai mult. Părea că însuși Duhul Sfânt lucrează prin el, căci era inexplicabil cum sute de oameni se înşiruiau la uşa lui aşteptând ore ca să-i primească povaţa şi binecuvântarea, iar el rămânea acolo ca să-i primească pe toţi, până la miezul nopţii, căci sângele e slab şi sufletul păcătos, iar el avea harul să le vindece pe amândouă.